"Dacă uneori suntem şocaţi de cât de uşor luau sau ignorau viaţa oamenii Antichităţii, viaţă despre care noi credem că este nespus de preţioasă, am face bine să ne gândim că ei aveau în termeni strict pragmatici o aplecare mai „naturală” spre realitate. A fost nevoie de un moment extraordinar de trezire în câteva suflete alese şi apoi de secole de neabătută şi totală afundare a culturii în naraţiunea creştină pentru a-i face chiar şi pe cei mai capabili dintre noi conştienţi de (sau cel puţin capabili să credem în) dreptul moral al tuturor celorlalţi de lângă noi, de minunata şi ireductibila demnitate a umanităţii îndumnezeite din ei, de profunzimea din interiorul fiecăruia, ce are capacitatea de a ajunge la veşnicie. În lumina legii creştine absolute a iubirii, am ajuns să vedem ceea ce nu puteam: spre exemplu, pe copilul autist, cu sindrom Down sau cu alte dizabilităţi, pentru care lumea poate rămâne o perpetuă nedumerire şi care prea des poate aduce durere şi numai vag şi pentru scurtă vreme farmec şi bucurie; pe omul abandonat sau nefericit sau dărâmat care şi-a irosit viaţa; pe cel fără adăpost, pe cel împovărat, pe cel bolnav, pe cel cu tulburări mintale, pe cel cu dizabilităţi; pe exilati, refugiaţi, fugari; chiar pe criminali şi ticăloşi. A respinge, a întoarce spatele, a ucide pe oricare dintre ei sau pe toţi ar fi, într-un sens foarte real, cel mai realist impuls. Însă a fi capabil să vezi în ei nu doar ceva valoros, ci potenţial dumnezeiesc, a-i preţui şi iubi este cea mai rară, înnobilantă şi nerealistă putere care a fost vreodată mutată în sufletele omeneşti. A privi la un copil pe care strămoşii noştri antici l-ar fi văzut ca pe ceva dezgustător sau ca pe o povară lipsită de valoare şi l-ar fi abandonat sorţii şi, în schimb, a vedea în el o persoană demnă de toată afecţiunea strălucind de slavă dumnezeiască, tulburându-ne conştiinţele, chemând iubirea şi respectul nostru înseamnă a fi eliberaţi de simpla vieţuire primitivă şi de limitările naturale pe care precreştinii le considerau a fi definitorii realităţii. Şi numai cineva care nu cunoaşte deloc istorie, nici înclinaţiile înnăscute ale omului, s-ar putea îndoi de faptul că fiecare dintre noi poate experimenta această libertate numai datorită forţei revoluţionare a creştinismului în istoria noastră şi în profunzimile naturii noastre umane comune. Însă ne minţim pe noi înşine, de asemenea, dacă ne îndoim de fragilitatea acestei viziuni: cât de trecător este acest adevăr pe care doar dragostea îl poate cunoaşte şi cât de uşor de uitat este această taină pe care doar dragostea o poate pătrunde.

Toate acestea, acum când pun punct acestei etape a argumentaţiei mele, îmi ridică anumite întrebări (...): Ce rămâne în urmă când puterea creştinismului asupra culturii dă înapoi? Cât de mult pot persista nobilele noastre prejudecăţi etice multe dintre ele părându-mi că se topesc cu mare rapiditate odată ce credinţa ce le-a dat o logică şi o semnificaţie s-a emaciat? Poată că dragostea toate le rabdă, aşa cum zice Apostolul, şi este veşnică; dar, ca realitate culturală, chiar şi dragostea are nevoie de o raţiune a prezenţei sale printre virtuţi, iar deprinderea grijii faţă de alţii nu va supravieţui prea mult atunci când nu va mai avea acea raţiune. Dacă, aşa cum am argumentat în aceste pagini, „umanul”, aşa cum îl înţelegem acum, este invenţia absolută a creştinismului, nu cumva o cultură care devine cu adevărat postcreştină va deveni, într-un final, şi postumană?"

(David Bentley Hart)