Creștinismul nu e muzeu și doar viu fiind a influențat în bine omul, societatea, civilizația.

Nu e suficient să deplângem demolarea unor biserici (deocamdată în occident) dacă nu ne ducem noi să luăm la slujbă locul credincioșilor care au dispărut și oamenilor care au abandonat-o.
Nu e suficient să deplângem declinul credinței dacă nu facem încercarea de a o asuma personal; nu o vor face alții pentru noi.

Pentru că atunci când o credință care stă la temelia unei societăți se pierde, o alta vine să-i ia locul și să remodeleze lumea; și ce credință ar putea crea o lume mai bună decât cea care spune că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu? Iar dacă la temelie vom pune în loc nimicul, de ce credeți că nu nimicul se va alege de această lume?

Poate nu ar fi rău să mergeți, pentru început, măcar pentru cele 15-20 de minute dintre Crez și Tatăl Nostru la Liturghie, duminica; sau să citiți timp de 10 minute pe zi, de câteva ori pe săptămână, câte un capitol dintr-o Evanghelie (din cea a Sf. Luca, de pildă), măcar pentru frumusețea ei; și apoi poate câteva pagini zilnice dintr-un catehism de calitate (cum e cel al p. Olivier Clement, de exemplu), măcar să înțelegeți cum e văzută lumea dinspre credința care ne-a adus aici.

Nu pentru Biserică mă tem, pentru că Biserica, chiar și cu o mână de drepți, nu va fi biruită nici de porțile iadului.
Dar dacă vrem să nu se prăbușească lumea familiară nouă, cea modelată de credința în Hristos, nu cu postări defetiste și nici doar cu tratarea efectelor și simptomelor sociale și politice vom rezolva ceva; ci cu asumarea și lucrarea acolo, la izvor.
Iar dacă efortul pare prea mare, înseamnă că suntem deja parte a nevolniciei pe care o acuzăm.