Fericirea stă în lucruri mici


Părintele Visarion Alexa - Fericirea stă în lucruri mici, deși noi ne imaginăm că doar lucrurile mărețe ne-o pot oferi... FERICIREA este, așadar, o stare care nu trece, pe care omul nu o pierde la prima “adiere”!

.

Fericirea stă în lucruri mici, deși noi ne imaginăm că doar lucrurile mărețe ne-o pot oferi...
Sunt multe variante spirituale de viețuire, nu pot spune că Biserica este singura variantă , însă depinde ce-ți dorești, ce căutare ai. Un lucru este cert: fără o viață spirituală omul nu poate trăi, nu poate găsi înțelesuri, nu poate alunga frici, fobii, temeri uriașe din interiorul său. Când realizează lucrul acesta și pășește pe o cale spirituală, va observa că acest fel de viețuire îi dă posibilitatea să desfacă lumi, idei, să folosească instrumente sufletești pe care nu le-a folosit până atunci, cu care nu a lucrat, despre care nici nu a știut că există înlăuntrul său. 
Fericirea este o promisiune! Cu toții ne dorim să fim fericiți. 
Până la o vârstă omul e îndreptat spre “a avea”, “a aduna” și chiar face un scop din lucrul acesta. Vine însă o vreme când, de exemplu, nu se mai bucură de ziua sa de naștere la fel de tare ca atunci când era tânăr. Nu-i mai arde de petreceri. De ce? Pentru că realizează că fiecare an ce trece, din viața sa trece, nu de altundeva și că, fiecare an ce se adaugă, îl duce, de fapt, mai aproape de sfârșitul său pe pământ. E o realitate, chiar dacă e greu de primit pentru mulți dintre noi. Gândul la moarte poate fi salvator, să știți ! El îl face pe om să reconsidere, să redefinească starea de fericire. Îl reașază, reechilibrează în el valorile vieții și omul începe să se întrebe serios CE POATE ADUCE FERICIREA ÎN INIMA SA. 
Suntem toți dependenți de fericire, oricât am încerca să minimalizăm dorința acesta. De asta iubim, pentru că nădăjduim să trăim fericirea, de asta muncim, pentru că dorim să câștigăm și să simțim fericirea dată de un oarecare confort financiar, de asta vrem să cunoaștem, să vedem lumea, să aflăm, pentru că așa credem că descoperim fericirea. Suntem dependenți de starea aceasta de bine pe care o aduc diferite variante de viețuire și concentrați, din păcate, până la epuizare, pentru a o dobândi în fel și chip. Mai mult, aceleași dorințe și valori transmitem și copiilor noștri. Încă îi “omorâm” cu programe cerbere de existență(olimpiade, cursuri și concursuri), promițându-le că mai târziu vor fi fericiți și vor gusta din rodul muncii lor. Îi împingem spre diplome și locuri fruntașe, fără a-i întreba și asculta ce-și doresc, fără a-i îndrepta spre valorile care trec dincolo de moarte. 
Viața noastră este foarte fragilă. Suntem influențați extrem de tare de cele mai mici probleme de viață, de ce spune lumea, de cum e vremea. Starea noastră sufletească se poate schimba de la un minut la altul, influențată fiind de o vorbă, de o știre, de o întâmplare sau poate doar...de ploaie. Suntem, așadar, extrem de firavi și dezechilibrați sufletește, pentru că nu am înțeles de ce ne-a chemat Dumnezeu la viață, care este scopul nostru, de unde venim și încotro ne îndreptăm. 
Avem nevoie de hărți, de un model de existență, iar Biserica asta face: oferă omului harta, modelul. Este extraordinar de important însă să știi ce-ți dorești, să-ți cunoști și stabilești ținta. Lucrul acesta, înțelepciunea aceasta ține de un fel de a privi lumea, de a gândi și de o practică zilnică. 
Este foarte complicat să-l faci pe un om să înțeleagă ce este fericirea, atâta timp cât el și-a setat-o pe niște lucruri foarte pragmatice, palpabile. E complicat să-i povestești unui om preocupat de lucruri mărunte că ceea ce-și dorește și-l preocupă pe el, ceea ce crede el că îi va aduce fericirea este, de fapt, ceva trecător, o stare de moment. 
Trăim amăgindu-ne, hrănindu-ne cu fantasme, cu diplome și premii. Nu spun să trăim ignorând lumea, însă cred că e un act de trezvie sufletească, spirituală, să trăiești în lumea aceasta nestabilindu-ți reperele din cele pe care le oferă ea. La ce ne va ajuta tot ce am construit când am crezut că toată existența noastră stă în diplome și bogății, când va veni ceasul morții noastre? 
Oameni dragi, noi trăim în lume, le primim pe toate ale lumii și e firesc să trăim astfel, însă ele nu sunt ținta, nu sunt scopul vieții noastre! Omul trezit are o Țintă superioară acestei lumi. El nu se mai plânge, în scaunul spovedaniei, de ceea ce nu are, de ceea ce-i lipsește, de ceea ce-l nemulțumește la ceilalți. 
E altceva să fii într-o relație (vie, nu închipuită!) cu Dumnezeu, să primești mângâierea Lui, “diploma” Sa, dar treaba aceasta nu se face doar din cuvinte, ci prin altoirea la o Cale. Biserica este o Cale profundă, un mod de viață, pe care nu-l dobândești discutând, intersectându-te tangențial cu ea, ci practicând. Omul ce relaționează constant cu Dumnezeu, ce practică viața Sa, ce se roagă, va împrumuta din Însușirile Sale...așa cum doi oameni care se iubesc își împrumută unul altuia particularitățile lor, felul lor de a fi. 
Omul “altoit” la Biserică deprinde arta relaxării față de lume și a tensionării față de Dumnezeu. Pe acesta nu-l mai stresează lumea, nu-l mai supără nimic, nu urlă, nu se agită, nu se mai ceartă cu oamenii, nu se contorsionează și dă cu fundul de pământ atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește el, pentru că a învățat să tensioneaze, cu forțe uriașe, momentele de petrecere cu Dumnezeu. Omul fericit!

FERICIREA este, așadar, o stare care nu trece, pe care omul nu o pierde la prima “adiere”! 
Lângă un om fericit nu te simți rău. Omul fericit, lângă care stai, cu care vorbești, nu te plictisește, nu te obosește, nu te parazitează. El este o bucurie care nu se mai termină, este o sursă de bine pentru ceilalți!

Pr. Visarion Alexa

163 Vizualizări