"Revoluția" creștină și femeia


... nu are sens să negăm ceea ce chiar păgânii adversari ai creştinismului au recunoscut de bună voie: că această nouă religie era în mod neobişnuit atractivă pentru femei şi că multe femei au găsit în învăţăturile Bisericii mângâierea pe care vechile religii nu le-o puteau oferi.

.

" ... nu are sens să negăm ceea ce chiar păgânii adversari ai creştinismului au recunoscut de bună voie: că această nouă religie era în mod neobişnuit atractivă pentru femei şi că multe femei au găsit în învăţăturile Bisericii mângâierea pe care vechile religii nu le-o puteau oferi. Aşa cum am menţionat, Celsus considera că numărul exagerat de femei din rândul creştinilor era o dovadă a iraţionalităţii şi a vulgarităţii creştinismului. Iulian, în a sa Misopogon (Duşmanul bărbii), îi apostrofa pe bărbaţii din Antiohia pentru că permiteau soţiilor să le irosească averea pe contribuţii oferite galileenilor (creștinilor - n.m.) şi săracilor, având nefericitul efect de a provoca o admiraţie generală pentru „ateismul” creştinilor. Şi aşa mai departe. În mod evident, orice analiză a dovezilor scrise cu privire la creştinismul timpuriu arată indubitabil că acesta era o religie de care erau foarte atrase femeile, una care nu s-ar fi răspândit atât de departe sau atât de rapid dacă nu ar fi fost numărul mare de femei din rândurile sale.

Aceasta nu ar trebui să ne surprindă. Că femeile de rang înalt ar fi avut de câştigat de pe urma asocierii cu galileenii este, fără îndoială, un subiect ce poate fi dezbătut, însă nu încape nici o îndoială cu privire la beneficiile pe care noua religie le-a oferit femeilor obişnuite - femei care nu erau nici bogate, nici de rang înalt de la naştere până la moarte, fără exagerare. Concomitent, creştinismul a interzis practica păgână a Antichităţii de a-i lăsa în voia sortii pe copiii nedoriţi - despre care se poate spune cu siguranţă că erau, în marea majoritate a cazurilor, fete şi a insistat asupra purtării de grijă a văduvelor - niciun alt grup de persoane din societatea antică nu era mai dezavantajat şi mai neajutorat decât văduvele. Nu numai că Biserica pretindea ca femeilor să li se permită, ca şi bărbaţilor, să trăiască; aceasta oferea şi mijloacele pentru ca ele să-şi trăiască tot restul zilelor cu demnitate şi în siguranţă materială. Soţii creştini, mai mult decât atât, nu îşi puteau forţa soţia să accepte avortul sau să fie de acord cu infanticidul; şi, în timp ce multe femei păgâne erau probabil mulţumite să-şi părăsească fiicele abia născute la groapa de gunoi sau pe marginea drumului, pentru a ajunge hrană câinilor şi păsărilor sau (dacă aveau noroc) să fie luate de cineva, putem presupune că multe altele nu erau. Soţilor creştini li se poruncea chiar să rămână fideli soţiilor în aceeaşi măsură în care le pretindeau şi ei soţiilor să le fie fidele; le era interzis să îşi trateze soţiile cu cruzime; nu puteau le abandoneze sau să divorţeze; soţiile nu erau proprietăţile lor, ci surorile lor în Hristos (...).

Este evident şi nu merită a fi reproşat acestor creştini antici că nu erau persoane moderne şi, prin urmare, nu puteau concepe o societate în care bărbaţii şi femeile aveau aceleaşi profesii şi poziţii. „Tehnologia socială” a deplinei egalităţi sau în orice caz, echivalenţe dintre sexe era la fel de departe de datele vremii pe cât era şi tehnologia producerii curentului electric. Dar creştinii fuseseră învăţaţi de Sfântul Apostol Pavel că trupul unui bărbat îi aparţine soţiei acestuia în aceeaşi măsură în care trupul ei îi aparţine lui, şi că în Hristos nu există nici o diferenţă de demnitate între bărbat şi femeie. Şi în timp ce ar fi absurd a considera că femeile care s-au convertit la creştinism în primele secole ar fi evaluat mai întâi posibilele avantaje sociale ale unui asemenea act, la fel de absurd ar fi a nega că învăţăturile creştine au influenţat modul cum trăiau femeile in comunitatea creştină sau a considera că femeile creştine nu erau conştiente de gradul în care credinţa le-a proclamat umanitatea.

Nu ar trebui să treacă neremarcat faptul că reformele legale instituite de unii împăraţi creştini, în încercările lor de a aduce legea în conformitate cu preceptele credinţei lor, trădează o preocupare pentru bunăstarea şi drepturile femeilor, absentă deseori din legislaţia păgână. Eforturile lui Constantin în această privinţă, deşi nu atât de radicale pe cât ar fi putut să fie şi nu întotdeauna consecvente, cu siguranţă au îmblânzit greutăţile văduvelor, au protejat femeile de judecata publică, au interzis divorţul bazat pe motive triviale, au declarat ilegale acuzaţiile publice de adulter la adresa femeilor şi le-au protejat pe fete de la căsătorii prin răpire şi prin „consumarea” anticipată şi prin forţă a căsătoriei. Împăratul Teodosie şi succesorii acestuia au mers şi mai departe. De exemplu, Codul de legi al lui Teodosie II (401- 450) , care cuprindea şi extindea reformele împăraţilor creştini anteriori, includea schimbări ale legii divorţului din anul 421, eradicând astfel numeroase prejudicii aduse femeilor. O soţie abandonată de soţul ei doar pe motiv de nefericire conjugală era acum îndreptăţită nu doar să-şi ceară înapoi zestrea, dar şi să păstreze darurile de logodnă ale soţului ei; i se acorda şi dreptul de a se recăsători după un an de separare, în timp ce soţul ei era condamnat la o burlăcie perpetuă (încălcarea acestei interdicţii făcea ca atât zestrea, cât şi darurile de logodnă ale noului mariaj să devină proprietatea primei soţii). Mai mult, unui soţ îi era interzis a risipi sau a diminua zestrea soţiei, iar la moartea acestuia îi revenea soţiei, în loc să se adauge posesiunilor acestuia. De fapt, Codul făcea legea moştenirii mai justă prin garanţia că bunurile unei femei decedate erau moştenite, fără nici o îndoială, de copiii ei. O fată al cărei tată o obliga să se prostitueze era pe deplin eliberată de sub autoritatea lui şi (remarcabil) o sclavă, în mod similar abuzată de stăpân, înceta a mai fie proprietatea acestuia."

(David Bentley Hart)