Poezie de Alexandru Solodovnikov

Copile drag, în scurți pantalonași !
Eu plec, iar tu rămâi în astă lume,
Și o să ți se spună prin cărți și prin viu grai
Că viața lumii o s-o schimbi din rădăcini,

Că o să zbori curând pe noi planete
Și că atomul îl vei pune-n slujba ta,
Că o să smulgi materiei noi secrete
Și lumii bogăție îi vei da;

Că vei stropi cu noile minuni ale științei
Tot ce amarului și morții e supus,
Iar oamenii vor căpăta o viață luminoasă
Nu undeva, cândva, ci aproape și curând.

Scumpul, sărmanul meu băiat încrezător,
Toate acestea-s amăgire, jucării...
Cu cât te joci mai mult, cu atât se depărtează
De tine ceasul luminării minții.

Moartea o să aducă însă acel ceas
Și vei pricepe - dar târziu va fi -
Că fără noimă ai făurit întreaga viață
Scaun comod pentru finalul de spectacol,

Că drumul tău fu calea bătută de strămoși
Și că umblat-ai fără să-i ajungi din urmă
Măcar că după datina bătrână ei au mers,
Pe când tu ai zburat cu cosmica rachetă...

Și iată porțile de obște ale morții:
Prin ele vei intra și tu, ca toată lumea,
Și vei grăi: <<De ce n-am dat crezării
Spusei că viața pentru moarte-i pregătire ?>>

De ce n-am adunat altă avere -
Avere pentru inimă ? Că nu ar fi secat !
Întreaga viață, fără rost mi-am meșterit
Scaun comod pentru finalul de spectacol...