Sfinții Martiri Brancoveni - Icoana vechii lumi românești

"Acest neam românesc, până au fost dragostea în mijlocul lor, Dumnezeu a fost cu dânșii, că nu i-au călcat alte limbi străine, și au făcut multe vitejii și au trăit în pace bună".
(Cronicar muntean)

"Poporul mărturisea că singura cauză a revoluțiilor și nenorocirilor Valahiei a fost detronarea și uciderea lui Brâncoveanu". (Anton Maria del Chiaro)

De ce este această lume la apogeul ei? Lumânarea, când se apropie de sfârșitul arderii sale, izbucnește cu o ultimă flacără mai intensă înainte de a se stinge. Într-un mod similar, vechea lume românească din timpul lui Brâncoveanu s-a manifestat cu o intensitate aparte față de perioadele antecedente, lucru identificabil prin: mulțimea ctitoriilor, amploarea implicării voievodului în toată lumea ortodoxă post-bizantină, mulțimea cărților traduse, tipărite și răspândite gratuit în țară și aiurea. Din punct de vedere al domniei, apogeul este ilustrat de frescele de la Hurezi, unde Brâncoveanu este reprezentat ca împlinind „dunga neamului său”, în descendența unor mari voievozi ca Neagoe Basarab sau Matei Basarab (în alte ctitorii și Mihai Viteazul).

De asemenea, este memorabilă remarca vlădicăi Mitrofan, care socotește că „roadele” (împlinirile domniei) lui Matei Basarab erau de început, ale lui Șerban Cantacuzino de mijloc, pe când ale lui Brâncoveanu sunt „coapte, bune la gust, dulci”, deci desăvârșite. Dar, tocmai din existența unor astfel de mărturii răzbate o anume conștiință de sine, a propriei condiții istorice, tipică pentru perioadele de final de epocă. Apogeul acesta nu se înscrie, însă, într-un crescendo armonios și triumfal. Dimpotrivă: este un ultim suspin al unei lumi care se află pe punctul de a se destrăma sub impactul forțelor distructive exterioare și interne.

Istoric vorbind, la scurt timp după domnia lui Brâncoveanu se sfârșește cu domniile pământești. Linia voievodală este întreruptă în favoarea domniilor fanariote și acest lucru are un impact major, inclusiv asupra lumii boierești vechi. O altă epocă istorică începe, vechea lume românească supraviețuind doar din ctitoriile brâncovenești până târziu, în secolul al XIX-lea, adică regăsindu-se tot mai fragmentar și tot mai marginal într-o nouă lume.

Necazurile se abat la scurt timp de la martiriul Brâncovenilor, după cum relatează Del Chiaro: „Biata țară a fost într-una călcată de continue năvăliri, fie din partea nemților sau ale turcilor și tătarilor. Aceștia din urmă trecură de trei ori, în noembrie trecut, prin părțile Oltului, unde arseră satele, robiseră locuitorii și îi uciseră pe bătrâni”.

Dar cea mai mare dramă a Țării Românești nu au fost necazurile din afară, ci sfâșierea sa lăuntrică.

„Nu iaste atâta cu ciudă când de la streini se pricinuiaște cuiva și vreo pagubă au altă primejdie, ci iaste obidă și ciudă când de la neam i se pogoră și îi vine necazul și tulburarea…”
(Greceanu)

Vodă, deși folosea corespondență secretă, cifrată, și e cunoscut jocul diplomatic de mare finețe pe care îl făcea între Viena, Moscova și Istanbul, are o anume naivitate de care dușmanii săi nu vor ezita să se folosească. Această naivitate, observată de Maria del Chiaro, un observator străin și neutru, îl face să nu priceapă, parcă, nivelul de ticăloșie și trădare la care poate ajunge omul: „Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări”.

Răzbate, poate, din acestea, o liniște a celui care se știe cu conștiința împăcată și care este guvernat mai ales de frica lui Dumnezeu, iar nu de frica oamenilor sau de bănuielile paranoice pe care, deseori, le dezvoltă conducătorii de popoare, care duc la atâtea crime, asasinate, chiar războaie.

La trei veacuri de la martiriul Brâncovenilor, țara noastră se află, iar, la moment de răscruce, la ceas de judecată. Imperiile nesățioase nu primejduiesc doar pacea acestor meleaguri, ca atunci, ci a întregii lumi. Din nou, țara noastră se află la mijloc, în pericol de a deveni teritoriu de luptă, pradă sau marfă de schimb. Satele noastre s-au spart, românii sunt risipiți și au ajuns de râsul neamurilor străine, ca în cele mai rele năpăstuiri din trecut, dar nimeni nu mai plânge, pentru că mai nimănui nu-i mai pasă.

Ne lipsesc conducători ca Vodă Brâncoveanu, care să câștige cu dragostea inima poporului, nu cu îngrozirea, care să aibă ca primă grijă binele Bisericii și care să gândească la folosul de obște al Țării, nu al clanului sau al străinilor. Ne lipsesc cronicarii care să judece din punctul nostru de vedere, din perspectiva unui neam creștin-ortodox. Nu există astfel de conducători, însă, pentru că ne lipsește, de fapt, lumea lor, lumea Brâncovenilor. Nu avem astfel de cronicari, căci cultura noastră a dispărut, fiind înlocuită cu forme de împrumut. Lumea noastră nu ar mai primi asemenea oameni, ci mai degrabă i-ar alunga și s-ar rușina cu ei.