La fel îi spune şi noului domn, Ştefan Vodă Cantacuzino, înainte să urce în careta ce avea să-l ducă la Istanbul şi la moarte. "Finule Ştefan, dacă aceste ne norociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine".

A fost ultima oară când ochii vicleni ai lui Ştefan Cantacuzino, cu privirea aceea ferită şi vinovată din frescele de la Hurezi, s-au mai întâlnit cu ochii lui Constantin Brâncoveanu...

Azi, ca şi acum 300 sau 1.000 de ani, Istanbulul e definiţia fără rest a măririi şi a decăderii. E istoria gloriei spiritului bizantin şi drama căderii Constantinopolului, e opulenţa savuroasă, de pe vremea lui Suleyman Magnificul, şi butaforia ridicolă a modernităţii. Dar nicăieri, parcă, în fostul Constan tinopole, unde templele păgâne au fost dărâmate pentru a se ridica mari catedrale creştine, transformate apoi în moschei, nicăieri nu există un loc care să spună mai bine povestea aceasta despre mărire şi decădere, precum Edicule, celebra şi temuta închisoare a "Celor Şapte Turnuri", în care avea să fie întemniţat, luni bune, înainte de tragicul său sfârşit, Constantin Brâncoveanu.

Aici, în celula sa cea strâmtă, păzită de zeci de cruci, i s-au pus în vedere lui Constantin Brâncoveanu motivele mazilirii: că l-ar fi ajutat pe Ţarul Petru I împotriva turcilor, că avea corespondenţă cu marii domni ai creştinătăţii, că deţinea domenii şi castele în Ardeal şi bani ascunşi prin băncile Apusului, şi câte şi mai câte pricini, unele nedrepte, altele de-a dreptul mincinoase. De fapt, pe Marele Vizir nu-l interesa ce făcuse sau ce nu făcuse Constantin Brâncoveanu: îl interesa uriaşa sa avere!

image