"Nu voi da somn ochilor mei şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob". Sunt cuvintele domnitorului Constantin Brâncoveanu, sculptate în pisania de deasupra intrării în biserica mare a Mânăstirii Hurezi, mânăstirea sa de suflet. În numai trei ani, a ridicat biserica, iar pictura, de venită marcă a stilului brâncovenesc de mai târziu, avea să fie terminată după încă un an. Într-atât de mult s-a ataşat de această ctitorie a sa din tinereţe, într-atât de mult s-a regăsit în liniştea de taină a Hurezilor, încât, cu mult înainte să-şi presimtă sfârşitul, Constantin Vodă a hotărât că acolo avea să-şi ducă somnul de veci.

Cine sunt cei doi bărbaţi din marea familie reprezentată în pictură, care nu se uită la Constantin Brâncoveanu? Ce tâlc ascunde scena aceasta aşa de neverosimilă? "Cei doi sunt Constantin Cantacuzino şi fiul său, Ştefan, care l-au trădat pe domn şi l-au pârât sultanului, ca să-i poată lua, apoi, tronul... După moartea Sfinţilor Brâncoveni, feţele lor, care priveau, ca toate celelalte, spre domnitor, au fost refăcute de pictori, privirea fiindu-le întoarsă în partea opusă, ca a unor vinovaţi ce erau", spune măicuţa. O ireală lecţie de istorie, necunoscută lumii, stă ascunsă sub zugrăveala dichisită a pereţilor unei mânăstiri din nordul Olteniei, în jurul unui mormânt gol, din marmură albă, pe care destinul năprasnic l-a lăsat rece şi gol pentru totdeauna.

Condus cu mare pompă, în dimineaţa zilei următoare, turcul e întâmpinat, ca orice înalt oaspete, în sala tronului, de însuşi Constantin Brâncovea nu, care face, îndatoritor, câţiva paşi spre trimisul Înaltei Porţi. Urmează o îmbrăţişare şi un pas înapoi, protocolar, al domnitorului, care-l pofteşte pe Mustafa-Aga înspre elegantele jilţuri din preajma tronului. Dar, în loc să-i întoarcă curtoazia, Mustafa-Aga îi spune, pe şleau, că nu e timp de poveşti. A venit la Bucureşti ca să-l anunţe că e considerat de către sultan, în mod oficial, drept "hain", adică rebel, şi că va fi mazilit pentru trădare. Lovit de vestea pe care tocmai o primise, domnul încearcă să se aşeze pe tron, cât să-şi vină în fire. Trimisul sultanului îl împinge însă pe onorabilul principe, strigând: "Tu nu înţelegi că locul tău nu mai e pe tron?", în timp ce îi aruncă pe umăr năframa neagră, semnul mazilirii. Sumbra premoniţie a Stancăi, fiica cea mare, care în ultimele momente de agonie, a avut în faţa ochilor imaginea tatălui înlănţuit la Istanbul, se împlinea...

În ce-l priveşte pe domn, el nu mai apucă decât să aştearnă câteva rânduri pentru duhovnicul său, Hrisant Notara, Patriarhul Ierusalimului, despre "nenorocirea şi preamarea întristare care pe neaşteptate ni s-a întâmplat... dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă", scrie fostul domn, fără seamăn de umil şi de nestrămutat în credinţa sa. (Partea I)