Trãim într’o epocã de descompunere moralã si decãdere politicã. Valorile traditionale, valorile eterne, sunt puse la îndoialã, tratate cu dezgust, cãlcate in picioare. Libertatea a devenit anarhie – fidelitatea fata de principiile unei etici, e consideratã dobitocie – iar permanenta in convingeri, pur si simplu lipsã de realism.
Din contrã, modificarea opiniilor dupã cum bate vântul, întovãrãsirea ilogicã cu dusmanul de ieri sau renegarea propriei temelii doctrinare, sunt monedã curentã. Practica lor face parte din mentalitatea depravatã ce s’a împãmântenit dupã al doilea rãzboi mondial, sub influenta preocupãrilor de cãpãtuire cu orice pret si tendinta generalã a unei aplecãri spre stânga.
În lumea intereselor politicianiste nimeni nu parte accepta sã fie exclus de la profit. Oricare-ar fi tendinta momentului, acesti afaceristi eterni vor sã se gãseascã de partea „învingãtorului”. Si-atunci nu mai tin seama nici de principii, nici de sensul final al ideologiei in care spun cã cred, nici de interesele natiunii, nici de primejdia pe care-o cocolosesc. Abandoneazã tot ce-a constituit un trecut si-o mare idee, pentru a satisface niste interese personale si trecãtoare. Cedeazã pe ici, acceptã pe dincolo, in asa mod, cã pânã la urmã au impresia – ei însisi – cã schimbarea radicalã a formelor nu atinge întru nimic mãretia continutului. Si astfel, azi un pic, mâine mai mult, ajung sã se gãseascã la un moment dat in contradictie cu tot ce-au respectat si servit înainte.
Cu foarte multã greutate unii dintre ei ajung sã înteleagã cã schimbãrile introduse n’au fost nici atitudini tactice, nici previziuni strategice, ci pur si simplu renuntãri la propria lor realitate ideologicã. Dar e prea târziu? Rãul a ruinat deja edificiul, modificãnd mentalitatea generalã într’un sens cu totul opus simtãmintelor normale ale individului.
Un exemplu: În Franta, propaganda împotriva termenului „dreapta” a fost atât de intensã si pãtimasã, încât numai gândul de a fi catalogat „de dreapta” înspãimântã pe toti cei ce profeseazã o politicã oarecare. Teama a ajuns la un stadiu ce mângâie isteria. Ca atare, in Franta, nu existã partid care sã se intituleze „de dreapta”, întelegându-se prin aceasta numai „situat dincolo de un centru” si care sã n’aibã nici o legãturã cu ideologiile fasciste sau naziste.
În Franta toate partidele se considerã „de stânga”, chiar dacã se declarã anti-socialiste sau anti-comuniste. Aceastã fobie merge pânã acolo cã multe dintre partidele democrate se supra-intituleazã „de centru stânga” , pentru a nu da impresia ca s’au îndepãrtat prea mult de mentalitatea generalizatã in ultimii 40 de ani.
Or, o asemenea pornire poate amalgama cu usurintã, sub vocabula stângistã bine dirijatã pe o temã comunã, milioane de electori diametral opusi intentiilor ultra radicale ale partidelor veritabil de stânga.
Din acelasi motiv oportunist, formatiile politice democratice evitã pe cât posibil de a se declara pe fata „anti- comuniste” . S’a evitat cu dibãcie o asemenea gresalã de „ne-realism politic”