de Joseph Sobran 

„Marele sociolog al religiilor Emile Durkheim considera antiteza dintre sacru și profan cea mai profundă și mai largă opoziție pe care o poate realiza mintea umană”, scria Robert Nisbet. „Concluzia lui Durkhein era că tot ceea ce este dincolo de nivelul instinctual, trece în cult, uimire, reverență în fața sacrului, chiar dacă este vorba de un zeu, spirit, vreun crâng de copaci, lac sau râu. Religiile în sens de zei, biserici, slujbe și biblii au apărut la timp din esența primitivă sacră. La fel ca și restul culturii umane, cu semnele, simbolurile, desenele și actele ei.”

O observație fascinantă. Am dat peste ea în timp ce mă minunam de straniul zel misionar al celor care doresc predarea evoluționismului în școlile publice, dar în același timp vor să interzică predarea creației inteligente. De ce le pasă atât de mult? Pare că nimic nu este sfânt, dar Darwin reprezintă Sfânta Scriptură.

Am crezut și eu în evoluție, dar nu mi-a produs nicio plăcere. Cum ar fi putut? Dacă ateismul este adevărat, atunci nu contează chiar nimic – nici măcar ateismul. Chiar și când eram copil îmi dădeam seama de acest lucru. Pe când eram ateist nimic nu mi se părea mai prostesc decât ateismul militant. Îmi plăcea povestea lui Iisus și a Bisericii Catolice, îmi părea rău că mi-am pierdut credința, și nu-i înțelegeam pe oamenii care erau fericiți că trăiesc într-un univers rece și fără Dumnezeu. Am început să studiez artele, în special Shakespeare și Beethoven, un fel de consolare pentru religia pierdută. Cel puțin mă făceau să simt ca și cum aș avea un suflet, chiar dacă dogma sumbră a lui Darwin spunea altceva.

Apoi, ca tânăr adult, am cunoscut doi oameni extraordinari care ar fi putut la fel de bine să fi coborât din rai pe aripile unor îngeri. Aceștia erau primii mei doi copii. Puteam crede că tot restul omenirii, inclusiv eu, erau accidente ale materiei, dar mi-a fost destul de repede clar că aceștia doi au suflete nemuritoare iar eu sunt responsabil pentru ele. Indiscutabil, viața avea la urma urmei sens. Sensul nu era supraviețuirea, ci dragostea.

Nu era doar faptul că eu îi iubeam pe acești copii. Mai important era că Dumnezeu îi iubea și se aștepta de le mine să-i învăț despre această iubire. Dacă nu aș fi făcut-o, ar fi fost cea mai groaznică formă de neglijență. Și în timp ce îi învățam că Dumnezeu îi iubește, mi-am dat seama că și pe mine mă iubește la fel și m-a iubit întotdeauna chiar și când nu m-am gândit la El și I-am negat existența.

Acum de ce i-ar învăța cineva pe copii că în cele din urmă ei nu reprezintă nimic? Pot să înțeleg cumva că un om plin de ezitări crede asta. Poate. Dar să o predai asiduu?

Ateismul modern, care flutură steagul Științei, are caracterul emoțional al unei religii pervertite, care își trage o plăcere morbidă din predici și convertiri și care, în intoleranța sa, pretinde un loc privilegiat în educație. Aici nu este vorba doar de „separarea bisericii și a statului” – două lucruri separate oricum de natură. Bucuria  cu care darwiniștii atacă și insultă creștinismul dezvăluie ceea ce vor ei cu adevărat, și de ce ideea de evoluție îi atrage.

Ca și geamănul său, marxismul, darwinismul demonstrează adevărul profund al maximei despre capra vecinului. Sufletele sucite doresc întotdeauna să strice alte suflete, după cum se poate vedea  din eforturile pentru introducerea „educației sexuale”. Dacă eu nu pot să fiu curat, nici altul nu trebuie! „Veți fi ca Dumnezeu”. Dumnezeu și șarpele au promis amândoi că adevărul ne va face liberi, dar unul dintre ei minte.

Supraviețuirea nu este scopul vieții, ci doar condiția necesară pentru a descoperi adevăratul scop. Simțul universal al sacrului pe care l-a remarcat Durkheim este distinct de instinctul de supraviețuire și adesea în conflict cu el. Biologia nu poate explica ideea de sacru, pe care o împărtășim cu toții și, în grade diferite, o înțelegem chiar dacă nimeni nu o înțelege pe deplin.

Pentru darwinism, simțul sacrului este doar un ciudat bagaj suplimentar, probabil chiar o amenințare pentru supraviețuire. În final, singura poruncă a ateismului este „trebuie să supraviețuiești” și din această perspectivă ce poate fi mai absurd decât sacrificiul și martiriul, a-ți pierde viața pentru a o câștiga?

Dar a nega o taină nu înseamnă a o rezolva, și suntem prinși cu taina sufletului uman, care iubește tot felul de lucruri inutile cât timp sunt adevărate, bune și frumoase. Iar filosofia care ignoră iubirile noastre cele mai profunde este prea stupidă pentru a fi interesantă."