Aratarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim.


Aratarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim s-a intamplat in dimineata zilei de 7 mai 351, in timpul imparatului Constantiu, fiul Sfantului Constantin cel Mare.

.

Crucea luminoasa s-a intins de la Golgota si pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, stralucind mai tare decat soarele. Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile. O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu.
Despre aceasta minune, Patriarhul Chiril al Ierusalimului i-a scris, chiar atunci, o scrisoare imparatului Constantiu, indemnandu-l sa paraseasca erezia ariana. Aceasta erezie, care nega divinitatea lui Hristos, era cauza a multe dispute teologice in cadrul imperiului. Potrivit istoricului Sozomen, aceasta minune a dus la convertirea multor pagani si iudei la crestinism. De asemenea, multi arieni au parasit erezia, intorcandu-se la Biserica Ortodoxa.
Să nu uităm niciodată crucea. Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. Ne-a adunat şi ne-a unit cu înţelegere în adâncimile îmbrăţişării Sale de nesecată îndurare. Spânzurat pe cruce, era ca un înger al păcii, smereniei şi dragostei, legănându-se între cer şi pământ. A sfinţit cerul, văzduhul şi pământul cu preacuratul Său sânge cu care l-a adăpat.
Cel mai cunoscut element istoric al mortii lui Iisus e faptul ca El a murit pe Cruce — adica pe un lemn, pe un „pom” cum e numita de sfantul Petru (FA 5, 30; 1 Ptr 2, 24). Cu alte cuvinte, ca sa moara Hristos, Noul Adam, foloseste acelasi instrument ca si primul Adam, un pom. De aceea Sfantul Pavel face o comparatie intre vechiul Adam si noul Adam sau „al doilea” Adam, Hristos (I Co 15, 22, 45), tocmai intr-o discutie a mortii Sale. Prin lemn, Noul Adam da o „noua folosire” a mortii — asa cum ii place sa spuna sfantului Maxim — una facatoare de viata.
In acest sens, sfantul Atanasie spune ca Dumnezeu n-a biruit moartea impunandu-i-se din afara omului. Cu alte cuvinte, pentru aceasta Dumnezeu nu emite pur si simplu un decret din cer, ci o biruie in insusi locul in care a prins radacini stricaciunea: in trupul omului. Intrucat pacatul lui Adam a fost in trup, printr-o ispitire a lui spre placeri si egoism, a fost nevoie ca aceste doua lucruri sa fie desfiintate intr-un trup ome¬nesc. Şi asa a si fost atunci cand Hristos a murit nu in placere, ci in mare suferinta, renuntand la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare fata de Dumnezeu (Flp 2, 8). Mai mult, ca rastignit, Hristos a murit ca un criminal, facandu-se „blestem” pentru noi (Ga 3,13). Primeste toate acestea ca sa ne poata elibera de toate acestea (Evr 4,15; 9, 26-28), identificat in chip evi¬dent drept „omul durerilor” care a fost „strapuns pentru pacatele noastre” (Is 53).
“Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, tot asa se cade sa fieinaltat si Fiul Omului”‘ (Ioan 3,14). Deci priviti-L cu atentie cum este tintuit pe Cruce si indreptati-va privirea asupra preasfantului Sau trup, care este tot vanatai, tot sfartecat, tot zdrobit de lovituri si manjit de sange. Vedeti-L cum este gol, dispretuit si osandit de vrajmasii Sai. Vedeti cum prea sfantul Sau cap este zgariat de cei mai rai spini, cum ochii ii sunt obositi de vegheri si de lacrimi. Vezi apoi, pacatosule, cum fata lui este vestejita si plina de incretituri, cum obrajii sunt cu totul inegriti de loviturile cu palma, cum gatul Lui pe dinapoi este ranit de loviturile de pumn; vezi cum buzele Ii sunt amarate de fiere, cum limba si gatlejul ii sunt arse de sete, cum mainile ii sunt sugrumate de funii groase, cum umerii ii sunt zdrobiti de greutatea Crucii. Vezi, frate, cum mainile si picioarele Ii sunt strapunse de piroane foarte ascutite, aceste madulare asa de simtitoare, din pricina intalnirii tuturor nervilor si venelor si arterelor care se gasesc pe ele. Cum vinele Sale sunt goale de sange, cum coasta ii este strapunsa cu lancea, cum toate incheieturile si madularele Sale sunt sfasiate de apasarea mare a crucii si cum curge sangele din toate partile fara mangaiere, fara compatimire, in starea cea mai nenorocita pe care a incercat-o vreodata un om pe lume si cum se stinge incetul cu incetul murind, prin zbuciumul tuturor madularelor. In scurt, vezi frate, cum intreg Preasfantul Sau trup s-a facut numai rana, fara chip, fara forma, fara orice frumusete omeneasca: “L-am vazut pe El si n-avea chip, nici frumusete; ci chipul lui era necinstit si parasit de fiii oamenilor” (Isaia 53,2).
Ia aminte, iubitule, la cele sapte cuvinte pe care le-a grait Domnul pe Cruce si ti le-a lasat drept cea din urma tainica porunca, ca sa le pazesti de-a pururi in inima si in minte, in toata viata ta pamanteasca.
Cel dintai cuvant spus de Domnul pe cruce este: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34).
Prin aceasta Domnul isi arata nespusa dragoste si netinerea minte de rau. Nu face ca pamantul sa se despice si sa inghita pe rastignitori, ci mai degraba roaga pe Tatal sa le ierte pacatul si desigur ca ar fi fost iertati daca ar fi crezut si s-ar fi pocait si n-ar fi ramas in necredinta, dupa cum zice Teofilact:
“Aratand o nespusa blandete, Iisus se roaga pentru ei si li s-ar fi iertat pacatul daca dupa aceea n-ar fi ramas in necredinta “. Din acest cuvant a invatat Stefan sa spuna despre cei ce-l ucideau cu pietre: “Doamne nu le socoti lor pacatul acesta! (F.Ap. 7.60). Tot asa si Iacov, fratele Domnului a invatat sa se roage cu acest cuvant, pentru cei ce-1 aruncase jos, dupa cum spune Metafrast. Pe scurt, toti sfintii, ca imitatori si urmasi ai lui Hristos, de la acest cuvant au invatat sa ierte pe vrajmasii lor.
Al doilea cuvant este cel rostit de Domnul catre talharul cel bun: “Amin, zic tie, astazi vei fi cu mine in rai” (Luca 23,43). Cel mai placut cuvant, prin care Domnul face mostenitor al Raiului pe cel ce mai inainte a fost ucigas si talhar! De cate ori si multi zic cuvantul pe care l-a spus talharul catre Hristos: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta“! (Idem 42), dar nu se invrednicesc sa auda si raspunsul lui Hristos catre talhar, pentru ca nu-l spun cu cainta si cu aceeasi inima ca si talharul si pentru ca ei il spun dupa ce au crezut ca Hristos este Dumnezeu, pe cand talharul l-a spus fara sa creada ca Hristos este Dumnezeu si fara sa vada minuni, ci l-a spus unui tovaras de osanda si catre un rastignit, insuflat de Har, precum spune Sfantul Leon, dupa buna parere si mustrare de sine zicand: “Noi cu dreptate patimim pentru cele ce am facut, pe cand acesta n-a facut nimic rau ” (Luca 23,41). De aceea avea dreptate dumnezeiescul Hrisostom sa strige talharului:“O minunata marturie a talharului! Il vede rastignit si vesteste Imparatia; Il vede spanzurat pe lemn si il numeste Imparat al Cerurilor! ” Iar Grigorie Dialogul: “Cuiele au tintuit numai mainile talharului pe Cruce, dar nu i-au putut tintui limba si inima“. Si Sf. Gheorghe Coresios:“inima talharului este sloboda; in credinta, pentru ca vesteste pe Hristos ca imparat; in nadejde, pentru ca pomeneste de Imparatia Cerurilor si in dragoste, pentru ca mustra pe celalalt talhar care hulea, zicandu-i: Nu te temi tu de Dumnezeu ca in aceasi osanda esti?” (Luca 23.40).
Al treilea cuvant este cel spus de Domnul Iisus Preasfintei Sale Maici si lui Ioan, ucenicul cel iubit, care stateau in preajma crucii Lui: “Femeie, iata Fiul Tau! Apoi spuse ucenicului: Iata mama ta!” (Ioan 19,26) Prin acest cuvant, talcuieste Teofilact, El se grijeste numai de mama Sa – cu toate ca erau de fata si alte femei, incredintand pe Fecioara, celui feciorelnic, pe cea iubita celui iubit si pe cea curata ucenicului celui curat ca s-o pazeasca. Si ne invata si pe noi ca sa ne grijim de parintii nostri pana la cea din urma suflare a lor, daca nu ne impiedica de la evlavie si de la virtute. El se ingrijeste de mama… si fiind si alte femei numai de mama se grijeste, invatandu-ne ca sa avem grija de cei ce ne-au nascut pana la ultima suflare. Dar oare de parintii care ne impiedica de la evlavie sa nu avem grija? Nu ne opreste sa le purtam toata grija. Spune Teofil (la Coresios) ca Domnul a spus mamei Sale cuvant aspru, nenumind-o mama ci femeie, cum numea si pe celelalte, pentru ca sa n-o intristeze si mai mult prin cuvantul mama, ci prin asprimea cuvantului s-o faca sa rabde mai usor patima Lui.
Al patrulea cuvant este “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lasat!” (Matei 27,46; Ps.21,1). Desi acest cuvant unii l-au talcuit precum am mai spus inainte, Grigorie Teologul invata ca Domnul, rostind acest cuvant ne-a inchipuit pe noi, primind in persoana Sa parasirea lui Dumnezeu, pe care a suferit-o firea noastra omeneasca; dupa cum a primit si lipsa de minte si gresalele noastre, dupa cum se cuprinde in psalmul 21, referitor la Hristos, din care este si cuvantul acesta: “Caci nu El este parasit fie de Tatal fie de Dumnezeirea Lui…, ci in El ne inchipuie pe noi. Noi suntem cei parasiti si trecuti cu vederea dintai. Apoi acum mantuiti, prin patimile Celui fara de patima, dupa cum si lipsa noastra de minte si gresala insusind-o, spune celelalte prin psalm. Pentru ca vadit se refera la Hristos, Psalmul 21” (Cuv. 2 Despre Fiul). Acelasi lucru il spune si inteleptul Origen in Talcuirea Psalmului 21 si Ioan Damaschin in Teologia sa.
Al cincilea cuvant pe care l-a spus Iisus pe Cruce este: “Mi-e sete!” (Ioan 19,28). Pricinile pentru care Iisus a spus acest cuvant sunt trei: trupeasca, sufleteasca si alegorica. Fiindca Domnul varsase rau de sudori ca picaturi de sange in Gradina; fiindca varsase mult sange in grozava biciuire de la rastignire si fiindca suferise atatea dureri si patimi, trupul sau ramasese fara umezeala fireasca, incat si trupeste Domnul era chinuit de o sete arzatoare, dupa cum spune si Sf. Chiril al Alexandriei, in Talcuirea Evangheliei de la Ioan. Pricina sufleteasca era ca Domnul cu sufletul si cu inima inseta si dorea sa sufere pentru mantuirea oamenilor: “Mi-e sete ” – zice Fericitul Augustin: sunt insetat sa-mi vars sangele, sunt insetat sa va imbogatesc cu binefacerile mele“. Si Sf. Ciprian zice: “Domnul era insetat sa sufere si mai mult, pentru ca focul nemarginitei Sale iubiri pentru oameni ardea asa de tare in inima sa, incat desi suferise atata, I se parea ca a suferit putin, si dupa cum era fara margini si nemasurata dragostea Lui, asa dorea sa nu masure nici suferinta Lui“. Pricina alegorica a setei Domnului era ca prin cuvantul: “Mi-e sete” –zice Sf. Chiril al Ierusalimului – ca nici un lucru din lumea aceasta nu poate satura dorinta omului; ca viata omului se sfarseste, dar setea si dorul lui nu (in Teatron politicori).
Al saselea cuvant pe care l-a spus Domnul pe Cruce este: “Savarsitu-s-a!” (Ioan. 19,30). Prin acest cuvant Domnul a aratat ca s-au plinit toate poruncile cele despre Dansul; ca s-a sfarsit lucrul si voia Tatalui pentru care venise in lume si despre care a spus: “Mancarea mea este ca sa fac voia Celui ce M-a trimis si sa savarseasc lucrul Lui” (Ioan 4,34); ca se sfarsise puterile trupului Sau si nu putea sa rabde mai mult. Pe scurt, cu cuvantul acesta, Domnul a aratat ca s-a sfarsit intruparea si iconomia Sa (opera mantuirii) si ca nu mai lipseste nimic: “Toate s-au savarsit si nu mai ramane nimic pentru mantuire“, zice sfintitul Teofilact. Alergati acum toti care auziti sau cititi acestea. Alergati mici si mari langa cruce, ca sa va luati ramas bun de la Preaiubitul Iisus si sa-I primiti rugaciunile si binecuvantarile inainte de a-si da sufletul. Alergati cu zdrobire de inima si cu lacrimi si cereti iertare. Preotii de la cel mai mare Arhiereu al vostru; feciorelnicii de la mirele vostru; cei rataciti, de la calauza voastra; cei bolnavi de la doctorul vostru; pacatosii de la Mantuitorul si marele vostru iubitor; si la un loc, toti crestinii buni, de la bunul nostru Parinte. Unul sa-I sarute mainile, altul sa-I sarute picioarele, unul sa-I sarute rana facuta cu lancea, altul sa-I stearga sangele si altul sa-I inchida ochii, dupa obiceiul ca fiii sa inchida ochii parintilor lor cand mor asa cum si Iosif a inchis ochii lui Iacov, tatal sau: “Si Iosif si-a pus mainile pe ochii lui” (Facere 46,4). Pentru ca dulcele Iisus va mai spune un singur cuvant si pe urma ne va parasi, indata isi va da sufletul. Priveste cum i se zbuciuma sufletul, cum se afla la cea din urma suflare si-n agonia mortii. Priveste cum isi inclina capul ca sa cheme moartea si striga cu mare putere si glas, cel mai din urma si al saptelea cuvant:
Al șaptelea:“Parinte, in mainile Tale imi dau duhul” (Luca 23,46) Ah! A murit viata lumii! Ah! si-a dat duhul suflarea ingerilor! Ah, si-a dat suflarea sufletul tuturor! Soare ascunde-ti razele tale; pamantule, cutremura-te; pietrelor, despicati-va; morminte, deschideti-va; mortilor inviati; catapeteasma sfasie-te de sus pana jos si toate fapturile luati parte la nedreapta moarte a Facatorului vostru!
“Si iata catapeteasma templului s-a rupt in doua de sus pana jos, mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor celor adormiti au inviat” (Matei 27,51).
Cum ti se pare acum, iubitule, aceasta scoala pe care ti-a deschis-o Iisus pe Golgota? Cum ti se par aceste lectii si invataturile pe care ti le-a predat Domnul pe Cruce? Nu sunt minunate, mari si foarte puternice doctorii pentru toate suferintele? Deci cand da peste tine vreo rea intamplare alearga la Golgota. Cand te apuca vreo patima alearga la Golgota. Cand te musca serpii cei ganditori, dracii, alearga la Cruce. Pentru ca indata ce vei vedea pe Cel rastignit si-ti vei aminti de cele sapte invataturi pe care El ti le-a dat pe Cruce, indata te vei vindeca si vei trai, dupa cum si evreii muscati de serpi in pustie, indata ce priveau sarpele de arama se vindecau si nu mai mureau: “Si a facut Moise un sarpe de arama si l-a pus ca semn si cand un om era muscat de sarpe daca privea la sarpele de arama, traia ” (Numeri 21,9).
Cand ai vreun dusman, care te-a nedreptatit sau te-a jignit, sau te-a prigonit de moarte, alearga la cruce si adu-ti aminte de intaiul cuvant pe care l-a spus Domnul, iertand pe cei ce-L rastigneau si iarta si tu pe vrajmas din toata inima. Cand se va intampla sa te pedepseasca Dumnezeu cu boli si cu necazuri pana la moarte, alearga la cruce si fa ca bunul si recunoscatorul talhar, crezand si marturisind ca pe dreptate si pentru pacatele tale esti pedepsit, cunoscand ca este un Dumnezeu, de care sunt conduse toate fapturile si nimic nu este trecut cu vederea si de aceea proslaveste drepatea dumnezeiasca, care te-a pedepsit pentru folosul tau si nu murmura deloc. Pentru ca daca Domnul Cel fara pacat, osandit la moarte pe Cruce pentru pacatele tale, ca un nelegiuit sau talhar – nu a murmurat – cum vei mai murmura tu, cand suferi pentru pacatele tale? Si cand ai inainte-ti pilda lui Iisus Cel fara de pacat? Iar pentru recunostiinta si marturisirea ta, sa stii ca vei auzi si tu al doilea cuvant, pe care l-a spus Domnul talharului si vei intra in Rai, ca sa imparatesti impreuna cu Hristos, lasand afara pe talharul, care murmura si blestema. Dupa cum te sfatuieste Sf. Grigorie Teologul:
“Daca te-ai rastignit impreuna cu talharul, cunoaste pe Dumnezeu ca recunoscator; daca acela a fost nelegiuit pentru tine si pentru pacatul tau, tu fa-te pentru Dansul ascultator de lege, inchina-te Celui ce s-a rastignit pentru tine si – rascumpara-te de rautate, rascumpara prin moarte mantuirea, intra in Rai cu Iisus, caci ai cazut cu stiinta. Priveste bunurile de aici, lasa pe cel ce murmura sa moara afara cu blestemul” (Cuv. la Pasti).
Prea dulcele meu Iisus, ce priveliste vrednica de mila si de plans ai ajuns in ochii tuturor oamenilor! Cum ne-ai facut sa ramanem muti si uimiti, toti cei ce te vedem! Cugetand la frumusetea Ta cea dintai si chipul placut pe care-l aveai si la uraciunea si la desfigurarea pe care o are acum fata Ta, dupa cum mai inainte a zis Isaia: „multi vor fi uimiti de Tine, asa va fi desfigurat chipul Tau de oameni si slava Ta, de fii omenesti” (52, 14). Tu pe care doreai sa te vada Avraam, Isaac si toti patriarhii, sa Te aduca oamenii in asa stare! O, nerecunoscator neam omenesc! Tu esti cel pe care te rugau proorocii sa vii in lume si poporul evreiesc te-a asteptat cinci mii si jumatate de ani precum chinurile femeia care naste! Si acum ai venit sa te desfigureze astfel, tocmai cei ce te asteptau? 
O, nerecunoscator neam al oamenilor! Tu esti acel mantuitor facator de minuni, acel tamaduitor si facator de minuni, care ai umplut Iudeea de minuni, care ai tamaduit pe toti bolnavii,care ai daruit mii de binefaceri oamenilor si acum insisi oamenii, carora le-ai facut bine, sa te faca sa nu te mai cunosti ca esti om, ci numai orana de om! “Om in rana fiind” (Isaia 23, 3). 
O, nerecunosacator neam omenesc! Tu cu semetia, cu hula, cu gandurile cele rusinoase Ii apesi cununa de spini pe cap. Tu, cu privirile cele rele si patimase Il lovesti cu pumnul peste ochii Sai dumnezeiesti. Tu cu ospetele, cu luxul si banchetele pe care le faci, Îl adapi cu otet si cu fiere. Tu, cu ocarile si grairile de rau si cu cuvintele rusinoase pe care le spui Il palmuiesti si-L scuipi in obraz. Tu, cu nedreptatile si rapirile tale, Ii tintuiesti mainile pe cruce. Tu, cu hainele luxoase si stralucite pe care le porti, Il imbraci cu hlamida rosie, sau mai bine-zis, Il lasi cu totul gol. Tu, cu umbletele tale rele pe care le faci, plimbandu-ti pe drum, pacatele, Ii pironesti picioarele. Tu, cu ura si cu tinerea de minte a raului, pe care le nutresti in inima impotriva fratelui tau si cu poftele trupesti Ii impungi coasta cu lancea. Si ca sa spun pe scurt, tu, cu multimea pacatelor pe care le faci, rastignesti a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu: “Rastignesc din nou insine pe Fiul lui Dumnezeu si-L batjocoresc” (Evrei 6,6).
Aceasta-i oare recunostinta pe care o arati Rascumparatorului pentru atatea haruri? Aceasta-i rasplata pe care o dai lui Hristos pentru patimile pe care le-a suferit pentru tine? El sa sufere asa de mult ca sa-ti stearga pacatul si tu sa pacatuiesti din nou? Si pacatuind nu-I reinnoiesti suferintele si Crucea? “Neam rau si ticalos, asa rasplatesti tu Domnului? (Deuter. 32,6).
Rusineaza-te, neam de ugigasi, rusineaza-te pentru atata nerecunostiinta fata de Dumnezeu, nerecunostiinta pe care daca cineva ar arata-o fata de un imparat pamantesc, ar pomeni despre ea toate istoriile lumii. Cere, deci, iertare de la Iisus pentru aceasta nerecunostiinta si de azi inainte sa nu te mai rabde inima sa-I strapungi coasta cu lancea, cu rautatea si cu poftele tale trupesti. Sa nu te mai rabde sufletul sa-I pironesti iarasi mainile cu rapirile si nedreptatile tale. Sa nu-I mai inghimpi capul cu semetie si sa nu-L mai rastignesti a doua oara si a treia oara cu vreun pacat de moarte. Ajunge cat a suferit pentru pacatele tale. Nu-L mai intrista cu starea nefericita in care te afli. Nu-L mai chinui. Ce? Vrei sa-I mai adaugi suferinte si mai mari cu alte pacate? Te rog sa nu te invartosezi la inima mai mult decat pietrele si decat celelalte fapturi care au fost compatimitoare la chinurile Facatorului lor, ci mai degraba hotaraste-te ca de acum sa-ti impietresti fata de pacat toate simturile si madularele ca sa suferi si tu simbolic suferintele pe care Domnul le-a indurat real. Tamaduindu-ti astfel patimile pe care singur ti le-ai pricinuit, cum te sfatuieste Sf. Grigorie Teologul zicand:
“Mergi fara de pata prin toate varstele si stadiile lui Hristos, ca un ucenic al lui Hristos… Daca esti batjocorit, cere si pe celelalte, gusta venin, adapa-te cu otet, cauta scuipari, primeste palme si lovituri, incununeaza-te cu spini, prin asprimea vietii celei dupa Dumnezeu, imbraca hlamida rosie, primeste sceptrul de trestie, lasa-te adorat in batjocura de cei care-si bat joc de adevar; in scurt, rastigneste-te, mori impreuna cu El, ingroapa-te bucuros, pentru ca sa-nviezi impreuna cu Dansul si sa fii proslavit si sa imparatesti impreuna cu El“ (Cuvant la Nasterea Domnului).
Ia aminte, omule, la starea lui Iisus cand era pe Cruce. Patrunde pana in adancul inimii Lui si arunca privirea si asupra prea sfantului Sau suflet, si-L vei vedea luptandu-se dupa fire intre doua suferinte potrivnice, amandoua foarte mari si anume bucuria si intristarea, tragand de el ca doi calai si sfasiindu-L launtric nemasurat mai mult decat suferinta trupeasca cea din afara. A patimit de bucurie pentru doua pricini: pentru ca stia ca patimile si moartea pe care le primea erau dupa placerile Parintelui ceresc si ca ele aveau sa aduca eliberarea de pacat, izbavirea de diavoli si mantuirea multor suferinte; si pentru ca avea o nespusa dragoste si dorinta de a patimi care, in loc sa se stinga in mijlocul atator dureri si poveri, ca si un cuptor a crescut mereu cu flacari tot mai mari, pricinuind in inima lui Iisus o nepotolita sete de a suferi tot mai mult si de aceea a si zis: “Mi-e sete” (Ioan 19.28).
De aceea pentru a se arata placut Parintelui ceresc ar fi stat pe Cruce nu trei ceasuri, ci pana la sfarsitul lumii, fiind gata sa sufere cu bucurie nu o moarte, ci mii de morti, daca cei ce voiau sa-L omoare n-ar fi pacatuit. Aceasta bucurie pe care o avea Iisus cand a suferit, vrand s-o arate Solomon cel pasnic, a zis prin gura miresei care canta; “Fiicele Sionului, veniti si vedeti pe Solomon cu cununa (cea de spini), cu care l-a incununat mama lui (Sinagoga) in ziua nuntii lui si in ziua bucuriei inimii lui?” (Cant. Cant. 3,11). Si cu cat aceasta bucurie si dragoste a lui Iisus erau mai mari decat ura celor ce-L rastigneau, cu atat mai mari si mai grozave erau si suferintele nascute din aceasta dragoste pe care le-a simtit in sufletul si in inima Sa. 
De asemenea, a patimit sufletul Domnului o durere nemasurata: 
Pentru ca orice lovitura si orice suferinta primita in trupul Sau nu era singura, ci amestecata cu mii de ocari, de batjocuri, cu mii de blasfemii si rusinari de la arhierei, de la dregatori, de la ostasi, de la calatori si de la intreg poporul:“Si statea poporul privind si-L batjocoreau si dregatorii cu ei zicand: pe altii i-a mantuit, mantuiasca-se acum si pe Sine. Il batjocoreau si ostasii venind si dandu-I otet“. (Lc 23,35). Si calatorii Îl ocarau, clatinandu-si capetele lor si zicand: “Huo, tu cel ce strici templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-te pe Sineti; asemenea si arhiereii, batandu-si joc de Dansul impreuna cu carturarii, ziceau” (Marcu 15,29). 
Pentru ca ticalosii nu se multumeau sa loveasca numai trupul Domnului cu suferinte trupesti, ci voiau sa-I raneasca si Prea sfantul Sau suflet cu ocari si batjocuri. De aceea avea dreptate Domnul sa se intristeze si sa zica cu Proorocul:“Ocara a suferit sufletul Meu” (Ps. 78,23), dupa cum si Ieremia a zis despre Dansul ca are sa se sature de ocari” (Plangeri 3,29)…
Pentru ca a primit moartea, care nu era lucru si faptura a lui Dumnezeu, nici urmare a legilor firii, nici din voia lui Dumnezeu, ci era potrivnica dumnezeiestii voiri, potrivnica si legilor firii: “Ca Dumnezeu n-a facut moartea” (Intel. Solomon 1,13). 
A suferit Domnul cu sufletul pentru ca stia ca prin patimile si moartea Sa aducea o ispasire si un canon indestulator pentru toti oamenii de la Adam si pana la sfarsitul lumii, deoarece, dupa cum invata Sfintii Parinti, toate pacatele lumii fata de suferintele lui sunt ca picatura de apa in noianul marii. Caci zice Sf. Chiril al Ierusalimului: “Hristos a platit mai mult decat datoram noi; cu atat mai mult cu cat este marea fata de mica picatura de apa“.
Aceasta a spus-o raspicat si Pavel: “Unde s-a inmultit pacatul acolo a prisosit Harul” (Rom 5,20). Si parerea multor teologi este ca asa-i de bogata ispasirea pe care a adus-o Hristos cu patima Sa, incat este indestulatoatre sa mantuiasca si pe toti dracii, daca ei ar vrea sa se pocaiasca. Si este asa, pentru ca patimile si moartea suferite de Hristos au un pret asa de mare, incat daca ar fi suferit numai o mica patimire si bataie, ar fi fost deajuns pentru pacatele tuturor oamenilor, deci cu cat mai mult cat a suferit atatea si atatea? Deci, stiind Domnul bogata si nemasurata ispasire pe care o facea pentru toti oamenii, caci zice: “Daca a murit unul pentru toti, iata toti au murit” (II Cor. 5,14), precum si faptul ca putini oameni aveau sa se impartaseasca de plata si de folosul acestei ispasiri si ca aveau sa creada si sa se mantuiasca abia un om dintr-un milion, iar toti ceilalti aveau sa ramana in necredinta nefolosindu-se de patima lui niciodata, ci mai degraba aveau sa-I huleasca numele si sa ocarasca Crucea Lui, de aceea, zic, Iisus s-a intristat fara masura si a suferit pana la moarte.
Daca ai parinti trupesti sau duhovnicesti batrani, alearga la Cruce si invata din al treilea cuvant al Domnului sa te ingrijesti de dansii si sa le dai cele de trebuinta pentru viata ca: slujire trupeasca, cinste, supunere si orice alt ajutor: mai ales cand sunt saraci si bolnavi si batrani si nu te impiedica de la evlavie si virtute. Cand cineva face fata de tine vreo gresala mare sau mica alearga la cruce si invata din cuvantul al patrulea al Domnului sa ierti gresala fratelui tau, rabdand cu voie si din dragoste, ca si cum tu ai facut-o altuia, dupa cum si Hristos a primit ca fiind ale Sale nepasarea, neinteleptia si pacatele noastre. Caci sa stii, frate, ca doua sunt primirile, dupa cum zice Sf. Marcu Pustnicul: una fara de voie si dupa rautate, cum este, de pilda, cel care insala sau nedreptateste pe altul, sau il cleveteste si ii face rau; acela fara sa vrea isi aduce asupra sa pacatele si ispitele pe care le-ar suferi acela pe care el l-a inselat, l-a nedreptatit, l-a clevetit sau i-a facut rau, dupa cum ne incredinteaza de aceasta Scriptura zicand: “Dreptul scapa din lat si in locul lui cade nelegiuitul” (Prov. 11,8); si iarasi: “Cel ce sapa groapa aproapelui, cade intr-insa, iar cel ce rostogoleste piatra, peste dansul o rostogoleste” (Prov. 26.27).
Cealalta primire este de voie si izvoraste din dragoste, dupa cum Domnul, a primit si a luat asupra Sa pacatele si bolile si ispitele si suferintele noastre rabdand pana la moarte. Caci zice: “Iata mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatele lumii” (Ioan 1,29) si iarasi: “Acesta slabiciunile noastre le-a luat si bolile le-a purtat” (Matei 8.17); si iarasi: “Pentru ei ma sfintesc pe mine, ca si ei sa fie sfintiti cu adevarat”‘(Ioan 17,19). Dupa cum si Apostolii si toti sfintii au luat asupra-le pacatele pe care le faceau atat necredinciosii cat si credinciosii rabdandu-le ca pe ale lor. De aceea si Pavel porunceste zicand: “Purtati sarcina unul altuia si asa veti plini legea lui Hristos ” (Gal. 6.2).Amin (postat pe fb de ioan monahul)

Comodo SSL