Gânduri despre pocăință


Importanța pocăinței pentru duhovnicească

.

Experiența zilnică ne arată lipsa de statornicie a existenței noastre. Este un fapt acceptat de mulți acela că singurul aspect stabil din viața noastră este instabilitatea. Adesea deplânsă, această mobilitate a locurilor, persoanelor, situațiilor, etc., are și o notă pozitivă dacă este pusă în lumina potrivită.

”Copacul nu face rădăcini dacă este mutat de multe ori, iar călugărul nu are roade duhovnicești dacă schimbă de multe ori chilia”, spune înțelepciunea patristică și este adevărat în cadrele nevoinței duhovnicești. Dar situațiile care ne obligă să schimbăm casa, orașul, țara, dar și serviciul, mașina, ne amintesc mai degrabă cuvintele apostolice: ”nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Căutarea implică mișcare, călătorie, schimbare.

Postul Mare, pe care avem curajul să ni-l asumăm și anul acesta, a fost observat de către mai mulți autori ortodocși ca fiind o călătorie duhovnicească spre învierea sufletului din moartea păcatului. Când Dumnezeu a dat Legea poporului Său, tot poporul a postit trupește, dar numai Moise a urcat pe munte (Ieșirea 19, 17 și 20). Așadar, postul de bucate, necesar, este doar o condiție preliminară pentru urcușul interior și ulterior. Iar, când același Moise a îndrăznit să se apropie de Rugul aprins în pustie, i s-a cerut să lepede încălțările de piele (Ieșirea 3, 5). Călătoria esențială o facem desculți.

În tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa, descălțarea prorocului de sandalele de piele reprezintă părăsirea păcatului, iar lepădarea de păcat este pocăința. Cu multă dreptate este adusă această lucrare sfântă și sfințitoare a pocăinței în atenția noastră de către imnele bisericești pe tot parcursul Postului Mare, devenind laitmotivul tuturor slujbelor Bisericii din această perioadă. Pocăința este motorul, călăuza și călătoria învierii noastre. De fapt, oricât ne-am strădui, nu vom putea accentua suficient importanța ei în iconomia perioadei, dar și a întregului demers al mântuirii noastre.

Creștinul care se decide ”să țină post” poate fi satisfăcut de performanțele înfrânărilor gastronomice doar o scurtă perioadă. Va observa că mâncarea nu este totul. Simte că a ieșit din tabăra vechilor obiceiuri (conf. Evrei 13, 13), dar nu este suficient, sau nu a ieșit cu totul. Atunci începe să facă fapte bune, să se abțină de la faptele evident rele. Se poate mulțumi cu atât, dar va simți că încă este puțin. Poate va începe să frecventeze slujbele Bisericii, de obicei Duminică dimineața, la început nu săptămânal, apoi cu mai multă regularitate. Desigur, se va spovedi și se va împărtăși în apropierea Sărbătorii Învierii Domnului, că doar nu a postit degeaba... Toate acestea sunt aspecte ale pocăinței, ale metanoiei (gr. schimbarea minții), și reprezintă un proces care uneori durează mai mulți ani. Unde se va opri creștinul cu schimbarea vieții sale? Ce îl va mulțumi, în ce se va odihni, unde va rămâne? Cei care cu adevărat doresc mântuirea și nimic altceva, cei care însetează numai după Dumnezeu (conf. Psalm 41, 1) nu se vor opri niciodată.

Singura staționare a nevoitorului care a gustat pocăința este călătoria însăși. Pare de neînțeles, dar el va iubi să își urască sufletul (conf. Marcu 8, 35), va fi fericit să plângă (Matei 5,4), se va sătura doar cu foamea de Dumnezeu (conf. Matei 5, 6). Pentru el, toate cuvintele Sfintei Scripturi vor fi vii, le va trăi. Cerurile sufletului său se vor schimba (Psalm 101, 26-27), iar aceasta îi va fi singura stabilitate.

Lucrarea tainică a pocăinței începe în plan material, dar urcă, depășește zonele psihologice și se avântă spre cele duhovnicești, fără să se sfârșească niciodată în viața aceasta (Psalm 118, 96). „Cel căruia i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”, ne avertizează Apostolul (I Corinteni 12, 12) asupra încetării acestei nevoințe. Pentru aceasta, a face pocăință înaintea lui Dumnezeu este motorul vieții duhovnicești pentru creștinul care practică virtutea. O viață creștină asumată are  o ciclicitate care poate friza monotonia. Dacă orizonturile  interioare vor fi spălate și lărgite în fiecare zi, atunci se vor deschide perspective cuceritoare, dar și fronturi de luptă nebănuite. Smerenia reală, credința fermă, cunoștința de Dumnezeu vor fi imperios necesare pentru a continua pe această cale, iar toate acestea sunt născute și susținute în tenacitatea pocăinței. De aceea „Pocăiți-vă!” este primul îndemn al Mântuitorului (Matei 4, 17). De aceea, a se pocăi este ultimul gând pe care îl mai au sfinții înaintea părăsirii acestui cort pământesc.

De aceea, călătoria Sfântului și Marelui Post este însoțită liturgic de exemplele și îndemnurile la călătoria pocăinței. Fără aceasta, nimeni nu va ajunge vreodată la simțirea învierii sufletului său. Cei care își iau această cruce în fiecare zi (Luca 9, 23) vor reuși, însă, sincronizarea în duh, permanent și real, cu Învierea nemuritorului și veșnicului nostru Stăpân.

125 Vizualizări
Comodo SSL