Spovedanie de stradă....

Eram cu treabă prin oraș. O doamnă mă recunoaște și cere o binecuvântare cu capul plecat.

Ezit o secundă, mai ales că pe lângă noi urma să treacă un grup de tineri foarte vocali, dar fac totuși gestul, larg, fără să mă grăbesc. Cum mă așteptam să se întâmple, unul dintre ei râde zgomotos. Mă întorc, dar n-apuc să-l atenționez pentru că dă un cap în stâlpul de metal de la colțul străzii, cu atâta poftă, încât semnul de circulație de deasupra vibrează preț de câteva secunde. Prietenii lui sunt într-un hohot general, aproape cu lacrimi. Și el este în lacrimi, dar nu schițează nici cel mai mic zâmbet. Lovitura a fost atât de puternică încât l-a năucit. Mă duc lângă el și-l întreb de sănătate. Îmi răspunde stânjenit, frecând-și cu putere cucuiul enorm care era deja vizibil: "Părinte, mi-o merit!" Îl binecuvintez și-i urez sănătate. Nu mai râde nimeni...

Sursa facebook : Mihail Gabriel Irimia


Ionel Neculai Dârjan

73 Blog Beiträge

Kommentare