Educaţia, încotro?


Oare ne grăbim să ne sincronizăm cu un model ale cărui defecte sunt mascate de imigraţie, când succesul şcolii occidentale se vedea mai degrabă în modelul clasic?

.

Găsisem în urmă cu câteva luni un articol pe hotnews care spunea că Romania este exportatoare de forță de muncă inalt calificată, în special în domeniile cercetare, medicină și tehnologia informației. Potrivit studiului acolo citat, 15.700 de medici romani, 15.000 de cercetători români și numeroși IT-iști lucrează în străinatate, cu precădere în Marea Britanie, Germania, Franța.

Ceea ce rezultă implicit din această informație este faptul că e vorba despre oameni școliți în România în anii '70, '80 și '90 - ani '90, care reprezintă, însă, din punctul de vedere al abordării învățământului, o continuare a sistemului anilor '70 și '80, cel băgat apoi, în apropierea anilor 2000, într-o continuă reformă.

Ceea ce mai rezultă, combinând datele cu experiența mea personală, este că forța de muncă cu grad ridicat de calificare exportată nu constă (doar) în olimpici și în ultra-minoritatea "produselor de elită" ale școlii românești; majoritatea cunoscuților mei care au emigrat ca specialiști (IT, de ex.) sau în posturi care implică un grad mai ridicat de competență sau cu oarece prestigiu nu erau elevi de excepție, ci elevi din zona medie în școală - dacă nu chiar mediocri: nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni de nota 6/7/8. Și aceleași evaluări și estimări mi le-au făcut și alți cunoscuți despre cunoștințele lor plecate în vest.

(Prin referirea la gradul mediu de situare în ierarhia școlii nu vreau să le arăt desconsiderare tuturor acestor oameni, ar fi și ridicol din partea mea; remarc, însă, că oameni de nota 7 din anii '80 - '90 au fost luați ca membri de bază, indispensabili, în job-urile cu nivel de calificare semnificativă pentru care au fost solicitați în occident.

De asemenea, prin ceea ce am scris nu intenționez să aduc un elogiu sistemului ceaușist de învățământ sau să-l validez la modul absolut; evaluarea nu poate fi decât relativă, iar eșecurile reformelor făcute în învățământ nu validează în sine și ca atare sistemul precedent. Nu sunt familiarizată cu estimările la nivel general național ale gradului de alfabetizare și calificare a absolvenților școlii românești din anii '70 - '90 și nu evaluarea de ansamblu a sistemului de învățământ din epocă mă interesează în prezentul text).

Revenind, una din întrebările pe care mi le ridică situația prezentată anterior este următoarea: cum se face că state occidentale cu populații de 3-4 ori mai mari decât ale României (60 - 80 milioane de locuitori), deci cu o bază de recoltare a resursei umane mult mai bogată și pe care le luăm ca model de succes inclusiv când vine vorba despre învățământ, nu reușesc să-și acopere necesarul de forță de muncă înalt calificată din resursa umană proprie și ajung să aibă nevoie să o importe dintr-o țară mult mai modestă, precum România (sau alte țări estice ori asiatice), care își considera vechiul sistem de educație un mare eșec?

Nu e ca și cum resursa locală nu e angrenată 100% în posturile respective și nu mai au de unde, totuși șomajul nu e mic nici în Franța nici in Italia, și totuși aduc medici și specialiști din alte părți. Și nu vorbesc aici despre "vânătoare de creiere", de atragerea oamenilor din zona de excelență, ci de nevoia ca de aer de oameni pe care îi consideram mediu-competenți, care nu au strălucit în școala românească, nu erau vreo "elită", dar iată că sunt bineveniți în joburi cu înaltă (sau semnificativă) calificare în occident.
Înţeleg ca, în ţări foarte dezvoltate şi prospere şi cu sisteme de învăţământ performante, moderne şi luate drept model, să existe deficit de forţă de muncă necalificată şi să aibă nevoie, de pildă, de căpşunari sau îngrijitoare. Însă aici e vorba despre oameni cu calificare consistentă de care se pare că vesticii au o mare nevoie.

Ce se întâmplă? De ce sunt destui nativi occidentali șomeri și sunt angajați în schimb o mulţime de estici, de ruși sau de pakistanezi ca specialiști IT? De ce se întrec francezii cu oferte pentru medicii români? Oare sistemul lor de învățământ nu e în măsură să dea pieței muncii specialiștii de care aceasta are nevoie? Doar nu era sistemul de învățământ al lui Ceașcă sau al altor ţări estice sau asiatice așa de performant și cel vestic atât de praf, că ar fi arătat altfel lumea în cazul ăsta.

Nu am vreo competență, nu sunt specialistă în probleme de învățământ ori în sisteme de educație publică și poate mă înșel când descriu situația de fapt în termenii de mai sus, dar exemplele particulare pe care le cunosc sau despre care am auzit/citit nu îmi lasă loc să evit observațiile și mirările pe care le-am exprimat. Așa că am pus întrebările; eu nu am un răspuns, ci doar niște intuiții și speculații care nu știu cât de corecte sunt, dar le trec așa cum mi-au apărut de la distanță.

În primul rând, deși grav degradat, învățământul românesc al anilor '70-'90 păstrase, inerțial, câteva caracteristici esențiale ale abordării învăţământului anterioare comunismului și caracteristice până la un anumit punct și sistemelor de educație vestică: competiție, notare, ierarhie, evaluare, premiere ori sancționare la notă după dihotomia "răspuns corect - răspuns greșit" (chiar dacă aceasta atingea și zona ideologicului, esențial era că păstra distincția adevărat-fals în domeniile neideologice), autoritatea profesorului.

În schimb -deşi spun din start că nu cunosc prea bine situaţia, ci mă bazez mai mult pe anecdotică şi factologie provenită de la diverşi cunoscuţi, plus ce mai citesc prin presa vestică- preferinţele sistemelor moderne occidentale de învăţământ (către care, prin mimetism, pare a se orienta cât de cât şi cel românesc recent, însă cu mijloace materiale mai modeste) par a se fi îndreptat spre promovarea altor principii şi concepte de bază ale sistemului: asigurarea egalităţii între elevi (deja şi la şcoala copiilor văd că toţi iau diplome la sfârşit, nu mai există un podium, un premiu întâi), libera exprimare şi incluzivitatea, confortul psihic al elevului cu preţul sacrificării ierarhiei, a autorităţii, dar şi a grilei corect-greşit (un prieten emigrat din 88 în Germania povestea că nu s-a împăcat deloc în şcoala de acolo cu faptul că, obişnuit cu sistemul românesc, aştepta validarea răspunsurilor corecte şi sancţionarea celor greşite şi îl enerva maxim atitudinea profesorului de a spune fiecăruia că şi opinia sa poate fi corectă), notarea secretă, relativitatea adevărurilor şi validarea mai multor răspunsuri incompatibile ca egal corecte –poate cu tendinţa de păstrare a unei stricteţi mai mari în zona ideologicului zilei (diversitate – corect, abordare conservatoare – greşit).

Nu mă grăbesc să afirm că noua viziune este greşită, e limpede că intenţiile sunt generoase; totuşi, oare acest nou mod de a face şcoala tinde să obţină, la final oameni mai relaxaţi, mai puţin stresaţi, dar şi mai puţin stăpâni pe cunoaşterea practică şi teoretică în zona ştiinţelor tari ori tehnologiei, încât să fie permanent nevoie de infuzie de capital uman din alte zone, unde şcoala încă se face mai old-style?
Oare ne grăbim şi aici să ne sincronizăm cu un model ale cărui defecte sunt mascate de imigraţie, când succesul şcolii occidentale se vedea mai degrabă în modelul clasic?

Poate e doar o falsă impresie, nu mă supăr să fiu contrazisă de cei care au mai multe informaţii.

399 Vizualizări