Exodul românilor


Emigrării masive a românilor în Occident, dincolo de circumstanțele și motivațiile fiecărei situații particulare, eu îi găsesc două cauze/explicații primordiale.

.

Emigrării masive a românilor în Occident, dincolo de circumstanțele și motivațiile fiecărei situații particulare, eu îi găsesc două cauze/explicații primordiale:

1. decalajul enorm de dezvoltare, prosperitate și posibilități de împlinire imediată (mai ales materială) între România și Occident, în contextul în care presiunii generate de nevoile nesatisfăcute ale românilor -și căreia nu i s-a găsit o rezolvare internă- i-a venit în întâmpinare un deficit corespondent de resursă umană în societatea vestică. Atunci când se deschid vanele între două vase comunicante, fluidul care pune presiune într-unul se duce în mod natural în spațiul gol al celuilalt. 
Surplusului de brațe de muncă nefolosite sau neretribuite conform nevoilor dintr-o țară al cărei nivel economic nu le putea satisface îi corespundea, în occident, o societate prosperă, al cărei nivel de dezvoltare reclama permanent forță de muncă pe care propria resursă umană nu o putea satisface (fie pentru că localnicii nu mai erau dispuși la munca necalificată pe care esticii erau gata să o presteze, fie pentru că sistemul lor educațional orientat spre confort psihic nu reușește să dea numărul necesar de specialiști pe care sistemele de învățământ estice, poate mai înapoiate dar încă bazate pe competiție, îl puteau completa) și pe care o absorbea în chip natural.
Deschiderea granițelor și a pieței muncii a avut efectul unei deschideri a trapei dintre două compartimente cu conținut inegal de fluid și cu forțe de presiune diferite.
(Greu să reziști ca medic ofertei unui post plătit în Franța cu câteva mii bune de euro lunar și locuință de serviciu).

2. deficitul teribil de răbdare a unei populații sufocate de limitările și gâtuirile prelungite în 45 de ani de comunism și închidere, într-un perpetuu sentiment că nicio ieșire nu mai este posibilă, astfel încât fiecare nou stimul post-revoluționar, pozitiv sau negativ, spre a încerca o nouă șansă în altă parte a valorat cât un impuls înzecit de fugă pe stil “scapă cine poate”.

Ce vreau să spun este că, deși profesionalismul, reușitele sau nereușitele unui guvern sau altul reprezintă la rândul lor factori cu oarece pondere în ecuația nivelului emigrației românești, totuși nu aceștia au fost (cel puțin până acum) decisivi.

În 2010-2011 pe cei care reclamau dictatura și strigau că nu mai e altă soluție decât fuga din țară îi găseai mai ales la Antena 3, din 2017 găsești aceleași idei în tabăra adversă. Pe rând, fiecare tabără (mediatică) ajunsă în opoziție confiscă isteric problema emigrației ca fiind rezultatul guvernării adverse, invitând lumea la plecare, cum altfel decât din pricina guvernului.

În realitate, combinând, pe de o parte, firescul deficit de răbdare al unei populații ținute zeci de ani în temnița comunistă cu, pe de altă parte, decalajul imens de dezvoltare, prosperitate și potențial de împlinire personală materială, momentul deschiderii granițelor și pieței muncii în occident nu putea avea alt rezultat decât acest exod, indiferent de performanțele guvernărilor (oricum ar fi existat de fiecare dată o opoziție vocală care să le conteste); pur și simplu e prea mult de recuperat într-o perioadă prea scurtă de timp.

De fapt, dacă ne sustragem zgomotului cotidian provocat de luptele politice, an de an se poate vedea că, la nivel de ansamblu, România crește. Cu ratări, cu sincope, cu eșecuri, și totuși crește. Doar că asta se vede greu, prea concentrați fiind (și foarte firesc, de altfel) să punem sub reflectoare ceea ce se se face rău și să punem în umbră ceea ce se face bine. 
E adevărat, crește prea încet față de cât ar putea crește cu o guvernare mai bună, cu pași în spate mai puțini și mai ales, prea încet față de cât ar fi necesar ca să oprim hemoragia de oameni.

Însă la cele două cauze majore pe care le-am identificat mai sus, s-a adăugat, de câțiva ani, și potențatorul toxic al înveninării societății, al otrăvirii atmosferei printr-un neîncetat apel la discursul apocaliptic și demonizator al adversarului, începând cu anii austerității economice și tăierilor salariale și terminând cu prezentul austerității în justiție și tăierilor în anti-corupție.
Tot acest venin și vuiet toxic nu face decât să adauge ingredientul fatal al depresiei și descurajării, al unui fatalism păgubos și unei lipse de speranță care gonește pe mulți dintr-o societate care, în indicatorii săi obiectivi, nu se află totuși în depresiune, ci în cel mai bun moment istoric al său.

Pe cei direct interesați să otrăvească atmosfera nu-i putem opri, dar măcar putem încerca să nu ne lăsăm noi copleșiți de toxine; în realitate nu avem apocalipsa la doi pași, lucrurile nu merg chiar atât de rău, iar acelea care ni se pare că merg rău 1. ar fi putut fi mult mai rele, 2. nu sunt ireversibile și 3. au fost mult mai rele în trecut (am avut mineriade, am avut austeritate mai mare în anii 1994 – 1999, am avut un sistem judiciar praf și liber la corupție în anii 1990 – 2000 și am avut un regim autoritar, mult peste ce i se atribuie acum lui Dragnea, în anii 2001-2004, și iată că le-am depășit pe toate). Când vom înțelege asta, vom putea face mai multe pentru ca lucrurile să meargă mai bine decât o fac acum.

Câteodată (dar numai câteodată) am impresia că, în ciuda unanimității de păreri contrare, țara asta se ține în picioare mulțumită multora dintre cei 50% care au decis să nu mai fie interesați de politică. Pentru că poate ei sunt cei care văd lucrurile mai limpede, mai sănătos, mai puțin distorsionat, mai puțin bruiat de zgomot și dezinformări și își văd de treabă și păstrează nivelul minim de seninătate necesar pentru rezistența acestei societăți. Rezervă de seninătate la care ar trebui să apelăm și ceilalți.

439 Vizualizări