România - Aici al meu
România - Aici al meu

România - Aici al meu

@despreromania

De ce nu cinstim Martiriul Sfintilor Brancoveni ca SARBATOARE NATIONALA? Ce inseamna a gandi si simti “romaneste”? (I)

Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.

La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească. Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.

Magnifică e gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei. Constantin Brâncoveanu a zis aşa:

“Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”

image

Sfinții Martiri Brancoveni - Icoana vechii lumi românești

"Acest neam românesc, până au fost dragostea în mijlocul lor, Dumnezeu a fost cu dânșii, că nu i-au călcat alte limbi străine, și au făcut multe vitejii și au trăit în pace bună".
(Cronicar muntean)

"Poporul mărturisea că singura cauză a revoluțiilor și nenorocirilor Valahiei a fost detronarea și uciderea lui Brâncoveanu". (Anton Maria del Chiaro)

De ce este această lume la apogeul ei? Lumânarea, când se apropie de sfârșitul arderii sale, izbucnește cu o ultimă flacără mai intensă înainte de a se stinge. Într-un mod similar, vechea lume românească din timpul lui Brâncoveanu s-a manifestat cu o intensitate aparte față de perioadele antecedente, lucru identificabil prin: mulțimea ctitoriilor, amploarea implicării voievodului în toată lumea ortodoxă post-bizantină, mulțimea cărților traduse, tipărite și răspândite gratuit în țară și aiurea. Din punct de vedere al domniei, apogeul este ilustrat de frescele de la Hurezi, unde Brâncoveanu este reprezentat ca împlinind „dunga neamului său”, în descendența unor mari voievozi ca Neagoe Basarab sau Matei Basarab (în alte ctitorii și Mihai Viteazul).

De asemenea, este memorabilă remarca vlădicăi Mitrofan, care socotește că „roadele” (împlinirile domniei) lui Matei Basarab erau de început, ale lui Șerban Cantacuzino de mijloc, pe când ale lui Brâncoveanu sunt „coapte, bune la gust, dulci”, deci desăvârșite. Dar, tocmai din existența unor astfel de mărturii răzbate o anume conștiință de sine, a propriei condiții istorice, tipică pentru perioadele de final de epocă. Apogeul acesta nu se înscrie, însă, într-un crescendo armonios și triumfal. Dimpotrivă: este un ultim suspin al unei lumi care se află pe punctul de a se destrăma sub impactul forțelor distructive exterioare și interne.

Istoric vorbind, la scurt timp după domnia lui Brâncoveanu se sfârșește cu domniile pământești. Linia voievodală este întreruptă în favoarea domniilor fanariote și acest lucru are un impact major, inclusiv asupra lumii boierești vechi. O altă epocă istorică începe, vechea lume românească supraviețuind doar din ctitoriile brâncovenești până târziu, în secolul al XIX-lea, adică regăsindu-se tot mai fragmentar și tot mai marginal într-o nouă lume.

Necazurile se abat la scurt timp de la martiriul Brâncovenilor, după cum relatează Del Chiaro: „Biata țară a fost într-una călcată de continue năvăliri, fie din partea nemților sau ale turcilor și tătarilor. Aceștia din urmă trecură de trei ori, în noembrie trecut, prin părțile Oltului, unde arseră satele, robiseră locuitorii și îi uciseră pe bătrâni”.

Dar cea mai mare dramă a Țării Românești nu au fost necazurile din afară, ci sfâșierea sa lăuntrică.

„Nu iaste atâta cu ciudă când de la streini se pricinuiaște cuiva și vreo pagubă au altă primejdie, ci iaste obidă și ciudă când de la neam i se pogoră și îi vine necazul și tulburarea…”
(Greceanu)

Vodă, deși folosea corespondență secretă, cifrată, și e cunoscut jocul diplomatic de mare finețe pe care îl făcea între Viena, Moscova și Istanbul, are o anume naivitate de care dușmanii săi nu vor ezita să se folosească. Această naivitate, observată de Maria del Chiaro, un observator străin și neutru, îl face să nu priceapă, parcă, nivelul de ticăloșie și trădare la care poate ajunge omul: „Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări”.

Răzbate, poate, din acestea, o liniște a celui care se știe cu conștiința împăcată și care este guvernat mai ales de frica lui Dumnezeu, iar nu de frica oamenilor sau de bănuielile paranoice pe care, deseori, le dezvoltă conducătorii de popoare, care duc la atâtea crime, asasinate, chiar războaie.

La trei veacuri de la martiriul Brâncovenilor, țara noastră se află, iar, la moment de răscruce, la ceas de judecată. Imperiile nesățioase nu primejduiesc doar pacea acestor meleaguri, ca atunci, ci a întregii lumi. Din nou, țara noastră se află la mijloc, în pericol de a deveni teritoriu de luptă, pradă sau marfă de schimb. Satele noastre s-au spart, românii sunt risipiți și au ajuns de râsul neamurilor străine, ca în cele mai rele năpăstuiri din trecut, dar nimeni nu mai plânge, pentru că mai nimănui nu-i mai pasă.

Ne lipsesc conducători ca Vodă Brâncoveanu, care să câștige cu dragostea inima poporului, nu cu îngrozirea, care să aibă ca primă grijă binele Bisericii și care să gândească la folosul de obște al Țării, nu al clanului sau al străinilor. Ne lipsesc cronicarii care să judece din punctul nostru de vedere, din perspectiva unui neam creștin-ortodox. Nu există astfel de conducători, însă, pentru că ne lipsește, de fapt, lumea lor, lumea Brâncovenilor. Nu avem astfel de cronicari, căci cultura noastră a dispărut, fiind înlocuită cu forme de împrumut. Lumea noastră nu ar mai primi asemenea oameni, ci mai degrabă i-ar alunga și s-ar rușina cu ei.

image

După o domnie de mai bine de un sfert de veac, după ce ajunsese pe culmile bogăţiei, invidiat de viziri şi de sultani, Constantin Brâncoveanu mai rămâne cu 18 bănuţi de aur şi cu un pumn de inele. Ascultă cu demnitate învinuirile pe care i le aduce imbrohorul, iar după ce-şi află sentinţa, îşi scoate inelele şi banii şi i le dă acestuia. I se pune în vedere că, în marea-i mărinimie, sultanul îi va cruţa viaţa lui şi apropiaţilor lui dacă îşi schimbă legea. Refuză categoric şi, până ce gealatul îşi pregăteşte paloşul, îi trage lângă el pe sfetnicul Ianache şi pe cei patru copii, spune o rugăciune, apoi îi îmbărbătează în faţa morţii: "Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!".

"A fost una dintre cele mai crunte pedepse despre care am citit în toţi anii aceştia, de când mă preocupă istoria. Ce vină puteau să aibă, până la urmă, fiii cei mici ai domnitorului, pentru faptele tată lui lor? Să vezi cum îţi mor băieţii, unul câte unul, ce poate să fie mai dureros decât atât? Nici nu pot să îmi imaginez cât de împietrit trebuie să fi fost sufletul lui Constantin Brâncoveanu, în momentul când i-a venit timpul să urce pe eşafod...", spune, cu emoţie, profesorul Mihai Maxim.

Precum în icoanele sfinţilor celor mai încercaţi întru Hristos, Constantin Brâncoveanu e senin şi demn. Avea 40 de ani în 1694, când pictura bisericii fusese terminată de marii meşteri tocmiţi de domnitor. E tânăr şi în putere, cu barba neagră ca tăciunele şi privirea topind, în adâncul ochilor, forţa şi bunătatea unui domn luminat. Lângă el, frumoasa şi vrednica doamnă Maria, o mamă-eroină, în adevă ratul sens al cuvântului, înconjurată de cele şapte fete ale sale şi de cei patru fii. O familie mare şi frumoasă, crescută în cultul valorilor creştine, la care doamna Maria şi domnul Constantin ţineau atât de mult. Înnobilat de jertfa lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, înnobilat de lacrimile şi suferinţele doamnei Maria şi ale fiicelor sale greu încercate, acest tablou minunat, realizat de echipa meşterilor greci Constantinos şi Ioan, în plin avânt al epocii brâncoveneşti, avea să devină icoană după 20 de ani de la pictare.

Tabloul mural de la Hurezi a devenit icoana credinţei nestrămutate a românilor întru Hristos: Icoana Sfinţilor Brâncoveni. Icoana de la care şi-au întors ochii Cantacuzinii, viclenii trădători ai marelui domn...

image

La fel îi spune şi noului domn, Ştefan Vodă Cantacuzino, înainte să urce în careta ce avea să-l ducă la Istanbul şi la moarte. "Finule Ştefan, dacă aceste ne norociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine".

A fost ultima oară când ochii vicleni ai lui Ştefan Cantacuzino, cu privirea aceea ferită şi vinovată din frescele de la Hurezi, s-au mai întâlnit cu ochii lui Constantin Brâncoveanu...

Azi, ca şi acum 300 sau 1.000 de ani, Istanbulul e definiţia fără rest a măririi şi a decăderii. E istoria gloriei spiritului bizantin şi drama căderii Constantinopolului, e opulenţa savuroasă, de pe vremea lui Suleyman Magnificul, şi butaforia ridicolă a modernităţii. Dar nicăieri, parcă, în fostul Constan tinopole, unde templele păgâne au fost dărâmate pentru a se ridica mari catedrale creştine, transformate apoi în moschei, nicăieri nu există un loc care să spună mai bine povestea aceasta despre mărire şi decădere, precum Edicule, celebra şi temuta închisoare a "Celor Şapte Turnuri", în care avea să fie întemniţat, luni bune, înainte de tragicul său sfârşit, Constantin Brâncoveanu.

Aici, în celula sa cea strâmtă, păzită de zeci de cruci, i s-au pus în vedere lui Constantin Brâncoveanu motivele mazilirii: că l-ar fi ajutat pe Ţarul Petru I împotriva turcilor, că avea corespondenţă cu marii domni ai creştinătăţii, că deţinea domenii şi castele în Ardeal şi bani ascunşi prin băncile Apusului, şi câte şi mai câte pricini, unele nedrepte, altele de-a dreptul mincinoase. De fapt, pe Marele Vizir nu-l interesa ce făcuse sau ce nu făcuse Constantin Brâncoveanu: îl interesa uriaşa sa avere!

image

"Nu voi da somn ochilor mei şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob". Sunt cuvintele domnitorului Constantin Brâncoveanu, sculptate în pisania de deasupra intrării în biserica mare a Mânăstirii Hurezi, mânăstirea sa de suflet. În numai trei ani, a ridicat biserica, iar pictura, de venită marcă a stilului brâncovenesc de mai târziu, avea să fie terminată după încă un an. Într-atât de mult s-a ataşat de această ctitorie a sa din tinereţe, într-atât de mult s-a regăsit în liniştea de taină a Hurezilor, încât, cu mult înainte să-şi presimtă sfârşitul, Constantin Vodă a hotărât că acolo avea să-şi ducă somnul de veci.

Cine sunt cei doi bărbaţi din marea familie reprezentată în pictură, care nu se uită la Constantin Brâncoveanu? Ce tâlc ascunde scena aceasta aşa de neverosimilă? "Cei doi sunt Constantin Cantacuzino şi fiul său, Ştefan, care l-au trădat pe domn şi l-au pârât sultanului, ca să-i poată lua, apoi, tronul... După moartea Sfinţilor Brâncoveni, feţele lor, care priveau, ca toate celelalte, spre domnitor, au fost refăcute de pictori, privirea fiindu-le întoarsă în partea opusă, ca a unor vinovaţi ce erau", spune măicuţa. O ireală lecţie de istorie, necunoscută lumii, stă ascunsă sub zugrăveala dichisită a pereţilor unei mânăstiri din nordul Olteniei, în jurul unui mormânt gol, din marmură albă, pe care destinul năprasnic l-a lăsat rece şi gol pentru totdeauna.

Condus cu mare pompă, în dimineaţa zilei următoare, turcul e întâmpinat, ca orice înalt oaspete, în sala tronului, de însuşi Constantin Brâncovea nu, care face, îndatoritor, câţiva paşi spre trimisul Înaltei Porţi. Urmează o îmbrăţişare şi un pas înapoi, protocolar, al domnitorului, care-l pofteşte pe Mustafa-Aga înspre elegantele jilţuri din preajma tronului. Dar, în loc să-i întoarcă curtoazia, Mustafa-Aga îi spune, pe şleau, că nu e timp de poveşti. A venit la Bucureşti ca să-l anunţe că e considerat de către sultan, în mod oficial, drept "hain", adică rebel, şi că va fi mazilit pentru trădare. Lovit de vestea pe care tocmai o primise, domnul încearcă să se aşeze pe tron, cât să-şi vină în fire. Trimisul sultanului îl împinge însă pe onorabilul principe, strigând: "Tu nu înţelegi că locul tău nu mai e pe tron?", în timp ce îi aruncă pe umăr năframa neagră, semnul mazilirii. Sumbra premoniţie a Stancăi, fiica cea mare, care în ultimele momente de agonie, a avut în faţa ochilor imaginea tatălui înlănţuit la Istanbul, se împlinea...

În ce-l priveşte pe domn, el nu mai apucă decât să aştearnă câteva rânduri pentru duhovnicul său, Hrisant Notara, Patriarhul Ierusalimului, despre "nenorocirea şi preamarea întristare care pe neaşteptate ni s-a întâmplat... dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă", scrie fostul domn, fără seamăn de umil şi de nestrămutat în credinţa sa. (Partea I)

image